Viață de magnet


În 1997, când au fost disponibilizați primii mineri, guvernul spunea că oamenii își pot deschide mici afaceri din salariile compensatorii. Azi, reciclații de atunci n-au ajuns antreprenori, dar muncesc de dimineața până seara. La marea reciclare a Văii Jiului.

Adăugat pe 8 Iulie 2014  |  

Maxitaxiul de la Petroșani oprește, chiar înainte să intre în Petrila, la o trecere peste calea ferată. Pe acolo nu mai trec decât două trenuri pe zi, așa că tunelul care începe chiar la marginea șoselei e folosit de localnici ca scurtătură. E întuneric și oamenii merg în șir indian pe traverse sau prin zgura de cărbune dintre șine și perete. Trenurile aduc huila de la minele din Petrila și Lonea în gara din Petroșani, de unde pleacă mai departe, spre beneficiari. Dincolo de deal, la capătul celălalt al tunelului, se lucrează. Construcțiile de aici aparțineau, până la Revoluție, Combinatului Minier. În dreapta fusese mai demult, prin anii șaizeci, o termocentrală din care azi a mai rămas coșul înalt și niște barăci. O clădire roșie în care funcționau cazanele e păzită, deși nimeni nu pare să mai fi intrat acolo în ultimii ani.

În stânga, un șofer plictisit așteaptă la volanul unei basculante ultima încărcătură din seara asta. Pietrele și bucățile de beton trebuie duse la groapa de gunoi, fierul – la reciclat. Patronul firmei de demolări așteaptă și el într-o mașină să-și trimită oamenii acasă. În câteva zile vine Paștele. „Astăzi e gata, mai avem doar de îndreptat terenul și de făcut curățenie”, zice patronul, după ce măsoară din ochi stadiul lucrărilor. În spate, pe locul unde era până de curând o hală, au rămas niște mormane de cărămizi și tencuială cât un om, printre care zboară fișe de magazie, facturi și bonuri de predare-primire. După ce vechile depozile de piese de schimb pentru mine au fost dezafectate, spațiile au fost preluate de diverse firme private din zonă, care își țineau marfa aici sau le închiriau mai departe. Dar nici afacerea asta n-a prea avut succes, noii proprietari au intrat în lichidare, iar creditorii valorifică acum ultimele active.

Mai în față e o construcție gălbuie, înaltă de vreo patru etaje, care funcționase și ea, pe vremuri, ca depozit. Doi băieți în hanorace cu glugă aruncă de la o fereastră o grindă de metal lungă de patru metri, care cade cu un zgomot sec în molozul de jos. Alți trei o preiau de acolo și o trântesc lângă alte cinci grinzi, în remorca descoperită a unei dacii galbene. Din clădire se aude bubuitul sacadat al ciocanelor care lovesc în beton și, din când în când, în metal. Prin locul unde era intrarea se ridică nori de praf care crănțăne între dinți, iar înăuntru muncesc cam 15-20 de oameni. Sunt căutători de fier vechi, sau „magneți”, cum le spun localnicii. Vin de dimineață, de pe la opt-nouă, și stau până se lasă întunericul și se închid centrele de reciclare.


Cei mai mulți stau la „coloniile” din Petrila sau în Bosnia, un cartier sărac al orașului care își trage numele, se pare, de la primii lui locuitori. Pe vremea când Valea Jiului aparținea Austro-Ungariei, pentru deschiderea primelor mine s-au făcut recrutări de personal pe tot teritoriul imperiului. Între noii coloniști au fost și bosniaci, care s-ar fi stabilit aici. Astăzi, toată lumea din cartier vorbește românește și trebuie să sapi adânc ca să dai de originile multiculturale ale localnicilor. Fapt e că oamenii din Bosnia, în marea lor majoritate, nu au mai avut locuri de muncă stabile de ani de zile, iar mulți nici nu au pensii, pentru că au plecat de la mine în anii nouăzeci, când s-au făcut primele restructurări la fosta Companie Națională a Huilei (CNH). Atunci, Guvernul Victor Ciorbea spunea că, din salariile compensatorii, foștii mineri își vor deschide mici afaceri de familie. Nu s-a întâmplat așa, pentru că nimeni nu le-a explicat proaspeților șomeri cum să devină antreprenori.

În Bosnia, cele mai multe case sunt amărâte rău și se vede că nimeni n-a mai avut bani de o zugrăveală în ultima vreme. Nici până azi nu au fost conectate la apă și canalizare, deși Tiberiu Iacob Ridzi, primarul din Petroșani, sub administrația căruia e cartierul, le-a tot promis oamenilor că se va rezolva. În schimb, numai în Bosnia și pe drumul de la mină sunt vreo trei-patru centre de reciclare. Majoritatea cumpără metal, mai ales fier și cupru, dar și recipientele de plastic, „bidoanele”, cum le spun localnicii, sunt acceptate. Așa se face că, la marginea orașului, prin șanțuri sau pe terenurile virane care aparțineau cândva minelor, rar se văd PET-uri, ca în alte zone din țară. Pe lângă asta, oamenii mai strâng și cărbunele care se mai găsește pe drumul de la mine la haldele de steril. Instalațiile de sortare și transport sunt vechi, iar cărbunii rătăciți printre pietre se pot vinde cu sacul în orașele din apropiere, să se încălzească la iarnă cine mai are sobă sau a fost debranșat de la căldură. Nimic nu rămâne neadunat în Petrila. E o revanșă nu lipsită de ironie: forța de muncă pe care, în anii nouăzeci, România a promis că o reciclează și a abandonat-o a trecut la colectarea deșeurilor și reciclează ea însăși tot ce se poate refolosi din Valea Jiului.

Centrele de colectare preiau marfa fără să pună prea multe întrebari. Anul trecut, guvernul a înăsprit condițiile de funcționare pentru întreprinderile de acest gen, după ce circulația trenurilor în mai multe locuri a trebuit întreruptă din ce în ce mai des ca urmare a furturilor de cabluri, semnale feroviare sau alte componente metalice. Operatorii de centre de reciclare sunt acum obligați să le ceară datele de identificare persoanelor fizice de la care cumpără fierul sau cuprul. În felul ăsta, a argumentat cabinetul, autorii furturilor vor putea fi depistați cu ușurință. E greu de spus în ce măsură noile reglementări se aplică în mod serios la nivel local. Afacerile cu fier vechi din România, mici sau mari, se feresc de publicitate. Motivul nu e doar că proveniența deșeurilor nu e mereu legală, ci mai ales că, așa cum arată de ani de zile studiile, sectorul practică o evaziune fiscală masivă. Guvernul și media mainstream continuă să arate cu degetul doar spre ultima verigă a lanțului, magneții.


Fierul vechi colectat în România se duce, în proporție covârșitoare, la export. Pentru fiecare kilogram cumpărat de la oameni, centrele de reciclare din Valea Jiului plătesc 60-70 de bani și vând metalul mai departe cu o sumă dublă. După ce trec pe la mai mulți intermediari, deșeurile sunt îmbarcate în vapoare la Constanța și ajung la topitoriile din Turcia sau Germania, care le cumpără la prețul de pe piața internațională, de aproape doi lei kilogramul. Afacerea e una extrem de profitabilă mai ales pentru cel mai mare jucător de pe piață, firma germană Scholz AG, care are în România aproximativ 1.000 de angajați și 75 de sucursale sub numele de Remat Holding sau Remat Invest. În Transilvania, unde gradul istoric de industrializare era mai mare, deci astăzi poate fi colectat mai mult metal, concernul deține, practic, un monopol.

Patronului firmei de demolări care lucrează aproape de tunelul din Petrila nu-i prea plac magneții. Zice că oamenii ăștia preferă să fure fier vechi decât să muncească. Până acum, n-au încercat să-i facă concurență și l-au lăsat să valorifice el fierul vechi de la clădirile pe care le-a demolat în zonă. Acum așteaptă să se termine mai repede lucrarea, să-și ducă utilajele la loc sigur, „că aici cine știe dacă le mai găsim a doua zi”. Construcția gălbuie de alături, pe care o dărâmă magneții, aparține și ea, povestește patronul, tot unei întreprinderi insolvente, iar administratorul judiciar i-ar fi putut da tot lui contractul de demolare, că doar îl cunoaște. Dar e prea târziu, în câteva zile nu mai rămâne nimic aici. Principalul creditor al întreprinderii insolvente, CEC-ul, și-a trimis de curând la fața locului o reprezentantă, care a constatat ce se întâmplă cu bunurile din masa credală care urmau valorificate. Au chemat și poliția, dar au primit răspunsul că bugetul instituției nu permite intervenția și că fenomenul este unul incontrolabil.


În față, dacia galbenă cu remorcă așteaptă și ea ca băieții în hanorace cu glugă să arunce ultimele grinzi pe ziua de azi. Dinăuntru încă se mai aud bubuituri de ciocan. O placă de beton cât lățimea unei camere cedează cu o trosnitură adâncă, care se duce din urechi direct pe șira spinării. Se prăbușește grămadă la etajul inferior, în timp ce oamenii își feresc ochii și fața. Primele fire de praf țâșnesc în sus și înțeapă ca niște așchii. „Dimineață eram peste 50 de oameni aici, fiecare are echipa lui”, zice Marius Iancu, un băiat cu o geacă de fâș roșie și cu niște pantaloni trei sferturi care se termină deasupra tatuajului de pe gambă. Muncește aici ca să-și întrețină prietena la liceu. Cățărat la etajul patru, cu picioarele pe două grinzi, care încă se mai țin, izbește în a treia până se rupe și cade peste mormanele de moloz. La nevoie, colegii fac rost de un fierăstrău pentru metal, dar grosul muncii tot cu barosul se face. După ce cade grinda, o ciocănesc până rămâne din ea doar scheletul de fier. Se uită să nu fie nimeni jos și o aruncă de la fereastră. Cască sau mănuși nu poartă nici unul, sunt prea scumpe pentru cât câștigă un magnet.

Pe un perete zugrăvit albăstrui atârnă strâmb o pagină din calendarul ortodox al anului 1992, singurul obiect din clădire care a scăpat de reciclare. Afară, trei puști de vreo 15 ani aleargă la mașină cu câte o grămadă de sârme și fiare ruginite în brațe. O femeie cu un copil în brațe spune că sapă și cară aici cu toată familia, de dimineața până seara, iar de la centrul de reciclare primește bani care abia îi ajung de mâncare pentru o zi. Singur, cu roaba sau cu sacul, un om scoate cam 20-30 de kilograme de fier vechi în zilele în care are noroc. Seara, din cel mult douăzeci de lei magneții își iau o pâine feliată și doi litri de bere, de care trag până la următorul drum la centru. Dacă a mers mai bine treaba, își cumpără și câteva felii de salam sau un cârnat.

Mai bine e când pot lucra în familie sau în grupuri mai mari. Atunci se pot organiza altfel, pot scoate împreună bucăți mai grele, cum sunt grinzile astea de 50-60 de kilograme fiecare, pe care le încarcă în căruțe sau în mașini. „Dar dacă oamenii ar avea locuri de muncă cu salarii ca lumea, nimeni nu ar mai sparge pe aici”, zice femeia. „Ce faci cu 140 de lei, cât e venitul minim garantat? Nici curent n-avem, că n-avem de unde plăti.” Celălalt copil e acasă, e bolnav. Are nevoie de un tratament scump, „injecții din America, dacă nu i le fac, ajunge în cărucior”. Merge cu el în fiecare lună la spital, la Timișoara. „Copilului îi dau acolo de mâncare, mie nu. Uneori mă înnegresc de foame.”

***

La câțiva metri mai în spate, trei bărbați sapă cu târnăcopul într-un șanț. N-au găsit mai nimic azi. „E muncă de ocnaș aici”, zice unul mai bătrân și cu chef de povești. „Eu am fost de șapte ori în București, la toate mineriadele, și tot n-a folosit la nimic. I-am făcut pula mare lui Cozma, și din 1997, de când am plecat de la mină cu ordonanța, sap la fier vechi.” Îl cheamă Dorel Ciuci și poartă niște pantaloni roșii și un fes negru care îi atârnă de pe vârful capului. S-a născut la Petroșani, dar a crescut aici, la Petrila. Are „calificare de zidar, din tată-n fiu” și a făcut zidărie de când era mic. Multă vreme a muncit la mina din Uricani, unde astupa galeriile vechi și făcea lucrări de consolidare. După disponibilizare s-au terminat repede banii din salariile compensatorii, și atunci l-a părăsit nevasta cu tot cu copiii care erau încă la școală.


Singura rudă pe care o mai are e soră-sa, care vinde ziare la un chioșc din Petroșani și câștigă 450 de lei pe lună. De când a fost disponibilizat, n-a mai găsit de lucru, iar vârstă de pensionare încă nu are. „Dacă vrei să te angajezi la 54 de ani, se uită patronul la tine și zice – băi, omule, ești bătrân! Sau te angajează la negru și după două luni te duce cu vorba în loc să te plătească.” Așa că lui Ciuci i-au mai rămas doar fierul vechi și cărbunele. Bani n-a mai avut să-și plătească întreținerea și chiria, așa că și-a pierdut garsoniera în care stătea la Petrila. De atunci stă la o femeie din Bosnia care l-a luat la ea acasă. Se trezește de dimineață, și duminica, și de sărbători să sape la fier vechi.

„Mai mergem în Cehia să lucrăm în construcții din când în când și ne luăm țeapă”, povestește omul. Și în România a lucrat un an de zile la un gater. „Erau camere de supraveghere peste tot, n-aveai voie să stai nici cinci minute, că îți tăiau din salariu.” Din salariul minim pe economie pe care îl primea, iarna nici nu putea plăti utilitățile. În casa pe care o demolează băieții nu se bagă, îi e teamă să nu se prăbușească structura de rezistență peste oameni, dacă se tot cară grinzile. Preferă să caute prin gropi și prin șanțuri, cu ceilalți doi colegi mai tineri. În fond, statul a dat tonul demolărilor, spune Ciuci. Nu magneții au început. Uzina de preparație de la Mina Petrila, unde pe vremuri au lucrat mulți din oamenii din zonă, a fost demolată anul trecut. Directorul de acolo, Constantin Jujan, a încercat s-o salveze dar n-a reușit.

„Dacă dai de cupru, faci mai mulți bani. Dar și cu fier poți să ai noroc. Acum doi ani am găsit niște roți dințate mari de tot. Am făcut 500 de lei într-o oră.” Problema e că la centrele de reciclare se fură la cântar, zice omul. Și că magneții sunt șicanați de poliție, care, deși spune că nu poate controla situația, vine din când în când să dea amenzi, pe care nimeni nu le poate plăti. Iar asta înseamnă că magneții nu-și mai pot deschide conturi în bancă, pentru că au amenzi neplătite.


Peste dealurile dintre Mina din Petrila și halda de steril, o instalație ca un teleferic duce pietroaiele care ies din subteran o dată cu cărbunele la câțiva kilometri distanță de oraș și le aruncă. Nu mai pornește acum decât de două ori pe săptămână, pentru că se tot restrânge producția înainte ca mina să se închidă definitiv anul viitor. Sub instalație s-au adunat pietre căzute din recipientele de transport și au format niște mormane pe care oamenii din zonă se mai cațără, în căutare de cărbune sau fier vechi. Unii și-au făcut detectoare de fier impovizate din discuri magnetice care erau folosite ca piese pentru diverse utilaje. „De-atâția ani, din 1990 încoace, n-au rămas prea multe fiare. Nu-s cartofi, să crească”, constată un om mai în vârstă, care se plimbă cu un astfel de dispozitiv în mână. „Alaltăieri mi-a detectat o bucată mare și așa am găsit într-un singur loc, într-o groapă, 400 de kile.” Are 55 de ani, îl cheamă Florin și a lucrat ani de zile în subteran, la Mina din Lonea.

E fericit că are măcar o pensie, dar din 1.900 de lei pe lună nu reușește să se descurce foarte bine. Mai ales iarna, când întreținerea e mare, rămâne fără bani și se mai duce să caute fier. A mai fost plecat, doi ani la rând, vara, să culeagă castraveți în Germania, dar după aceea nu l-au mai luat, pe motiv că ar fi prea bătrân. Din cei patru copii, doi sunt căsătoriți, unul e la facultate, iar unul a rămas în Germania, după ce a fost și el mai mulți ani vara la cules de castraveți. Acum lucrează la un restaurant chinezeasc, cu contract. Câștigă 1.000 de euro pe lună, „nu e mult, dar cazarea și masa sunt gratuite”.


***

Au trecut câteva zile, a venit Paștele, și, vizavi de clădirea gălbuie, Dorel Ciuci dădea cu ciocanul într-o baracă de cărămidă când l-a părăsit norocul. Găsise o grindă de beton lungă de 12 metri și încerca să scoată fierul din ea. Acum se bucura că aduce acasă niște bani mai frumoși, așa, de Paște. Nu mai era nici jumătate de metru până la capătul grinzii când dintr-o dată s-a lăsat bucata de beton peste el și i-a prins o mână, coastele și picioarele. A început să urle ca nebunul de durere. Ceilalți magneți care erau prin zonă au fugit, de teamă să nu-i ia la întrebări cineva. A venit paznicul de la clădirea roșie din apropiere, s-a uitat la Ciuci și s-a întors la post.

Femeia cu care stă îl întrebase la plecare unde se duce, că e sărbătoare. „Avem mâncare pentru azi, mâine ce mai mâncăm?”, îi răspunsese omul.

„Dacă n-aveam telefonul ăsta la mine, muream”, povestește omul două săptămâni mai târziu. De sub grinda de beton, a reușit cu chiu cu vai să sune la 112, pe urmă la femeia cu care stă. Vreo cinci-șase băieți din Bosnia au venit repede cu o mașină și l-au scos afară înainte să vină salvarea. Mâna i-a rămas prinsă între dărâmături și au tras de pulover ca să i-o scoată de acolo. L-au dus la spitalul din Petroșani, unde în trei zile l-au operat, i-au pus o tijă de fier în mână și alta de la genunchi în sus, iar celălalt picior i l-au pus în ghips. Femeia a scos ea fierul din grindă și un cablu de cupru, le-a dus, cu băieții, la centrul de reciclare și a luat, pentru vreo 80 de kilograme de metal, 48 de lei.

După operație, când Ciuci și-a mai revenit, medicul și asistenta șefă l-au întrebat dacă are asigurare, iar el le-a răspuns că n-are, și nici n-are bani de spitalizare. I-au spus să plece din spital dacă nu poate să plătească. „Cum să plec când nici nu mă pot mișca din pat? Trebuia să-mi faceți tija din fier vechi, să fie mai ieftin.” Până la urmă, l-au lăsat să stea acolo două săptămâni. I-au spus că trebuie să-i facă în fiecare zi o injecție cu un medicament care împiedică formarea de cheaguri în sânge, pentru că altfel moare. O doză costă 10 lei, iar tratamentul, care durează cel puțin trei luni, nu va fi plătit de spital. Din ce bani mai avea, soră-sa i-a cumpărat lui Ciuci primele cinci doze.


„Probabil o să mă dea în judecată și o să mă bage în pușcărie pentru că n-am de unde să le plătesc spitalizarea”, se teme omul. „Poate e mai bine așa, că măcar de la pușcărie nu te dă nimeni afară.” Deasupra patului e o bară de metal de pe care s-a coșcovit vopseaua. În timp ce își spune povestea, Ciuci se ține de ea cu mâna sănătoasă și încearcă să se ridice în capul oaselor și să se mai miște. Doctorii spun că are șanse să își revină dacă face gimnastică medicală după externare. Dar costă și gimnastica, iar la fier vechi omul nu va mai putea munci multă vreme de acum încolo. „Chiar astăzi au mai adus pe cineva aici în salon, le e frică să nu mă omor.” Mâncarea din spital e ceva mai bună decât ce mănâncă magneții de obicei. „La prânz au fost niște cartofi cu cârnați”, spune Ciuci, iar seara le-au adus orez cu lapte. „Dacă n-ai nimic, te mulțumești cu orice. Și pâine goală dacă mănînci, trăiești.”

Pe la începutul lui mai, soră-sa i-a făcut rost de un scaun cu rotile în care până la urmă a fost externat. S-a dus la Agenția Forțelor de Muncă să se înscrie oficial ca șomer, iar banii pe care îi primește de acolo îi ajung pentru 14 zile de injecții pe lună. Colegii care sapă lângă ieșirea din tunel îi mai aduc din când în când mâncare și niște bani. Ciuci vrea să facă demersuri ca să obțină un certificat medical care să ateste că nu mai e apt de muncă pentru o perioadă, ca să poată beneficia de cele câteva ore de gimnastică pe care le oferă statul în astfel de situații. Ca să se poată mișca din nou ca înainte, ar avea nevoie cam de patru ori mai multe ore, pe care însă nu i le plătește nimeni. În ultimele două luni, au mai fost două accidente de același gen pe terenul de la capătul tunelului din Petrila. Ușor, ușor, harnici ca niște termite, magneții au scos tot fierul din clădirea gălbuie.


Adăugat pe 8 Iulie 2014  |  

Aceasta este a doua poveste dintr-o serie pe care o vom continua intr-un ritm cel puțin bilunar.
Dacă dorești să susții proiectul, poți contribui aici.